cunoaşte-i şi vei descoperi
oameni minunaţi

Diana M. - nevăzătoare, masterand Litere

Numele meu este Diana Mihaela Moraru, m-am născut în oraşul Râmnicu Vâlcea. Acum locuiesc în Bucureşti cu părinţii şi cu fratele meu mai mic. Am urmat Centrul Şcolar Regina Elisabeta promoţia 2011, apoi am intrat la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti, fiind absolventă a promoţiei 2014. Ȋn prezent, sunt studentă în primul an de Master tot la Facultatea de Litere. Mă consider o persoană încăpăţânată, sinceră şi sensibilă. În timpul liber îmi place să mă plimb şi să ascult muzică.

Iuliana B. - deficientă de auz, pasionată de poezie

Sunt Iuliana, am 28 de ani şi sunt expert în achiziţii publice şi pasionată de poezie. Am crescut înconjurată de o familie iubitoare, de frumuseţe, de natură, în apropierea unui lac ce îmi oferea un paradis prin trilurile păsărilor, fâlfâitul aripilor lor şi sunetele nesfârşite ale vietăţilor ce îl populau.

Copilăria mi-a fost marcată de momentul în care mi-am pierdut auzul, însa am descoperit frumuseţe şi în această lume a tăcerii: am descoperit că pot da viaţă liniştii în care trăiesc scriind poezii, am descoperit limbajul semnelor care m-a acaparat şi o lume în care chiar dacă sunetul nu există, găseşti mai mult echilibru, libertate, nu eşti distras de nimic, doar priveşti în jur, liniştit şi totul pare mai important, mişcările par să aibă „sunet", subconştientul meu a dat un anumit sunet din copilărie pentru tot ceea ce văd că se mişcă şi parcă totul continuă să existe aproape la fel.

Anii au trecut, l-am cunoscut pe Bogdan, actualul logodnic care îmi descrie sunetele pe care eu nu le ştiu, sufletul lânga care simt iubire şi fericire. Alături de el şi de diverse grupuri iubitoare de natură am început să explorez natura, să vizităm peşteri adânci de o măiestrie greu de descris în cuvinte, să cutreierăm potecile munţilor ce duc spre vârfuri cunoscute din ţară, să ne lăsăm pierduţi în sălbăticia Deltei Dunarii, a munţilor, a plajelor îndepartate, a naturii, să ne bucurăm de viaţă.

Mă bucur că pot să fac toate aceste lucruri. Mă bucur că trăiesc, mă bucur că iubesc, mă bucur că sunt înconjurată de persoane cu suflet frumos, mă bucur că am avut şansa să îmi împlinesc o parte din visele copilăriei iar pierderea auzului nu a reprezentat un capăt de lume, ci a fost o virgulă şi am mers mai departe....

Silvia B. - deficientă de auz, pasionată de desen

Salutare, sunt Silvia Brinduşoi, am 14 ani şi sunt deficientă de auz. Dar acesta este lucrul care mă reprezintă cel mai puţin. În schimb mă reprezintă timpul petrecut cu plăcere alături de colegii mei de la Şcoala de Hipoacuzici nr 3.

Mă reprezintă picturile pe care le fac în timpul liber şi câteodată chiar şi atunci când ar trebui să fac teme.

Mă reprezintă orele petrecute la bazinul de înot încercând să-mi bat propriul record.
Mă reprezintă antrenamentele de karate şi cursurile de dans pe care le urmez la şcoală.


Cristina B. - deficientă de auz, instructor educaţie extraşcolară

Cine sunt eu?

Mi-am repetat de mai multe ori întrebarea până să îmi dau seama ce să vă spun despre mine, ce v-ar putea interesa, sau nu. Nu e o întrebare simplă, cu atât mai mult pentru că mă invadează, mă cercetează atât de adânc. Dar de aici trebuie să pornim, nu?

Sunt Cristina, am 40 de ani şi sunt instructor la Şcoala Gimnazială Specială pentru Deficienţi de Auz „Sfânta Maria”. Primele 8 clase le-am făcut la Focşani ca mai târziu să urmez o şcoală profesională de 4 ani la Iaşi calificându-mă ca desenator tehnic. Am urmat şi un liceu seral la Paşcani şi o şcoală postliceală la Bucureşti unde m-am calificat ca educator special.

La vârsta de 2 ani şi jumătate am făcut otomastoidită. Am stat 6 luni în spital şi am fost operată de 4 ori la urechea stângă. Ȋn tot acest timp infecţia s-a extins ajungând şi la urechea dreaptă, trebuind să mă operez de încă 2 ori.

Nu îmi aduc aminte foarte multe lucruri, dat fiind faptul că toate acestea s-au întâmplat la o vârstă foarte fragedă. Singurul lucru pe care mi-l aduc aminte este cât de revoltată eram că nu mai auzeam şi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă şi ce vorbesc persoanele din jurul meu. Nu ştiu ce v-aş putea spune despre ce simt legat de faptul că nu aud. Mi se pare firesc acest lucru.

Viaţa mea este minunată. Am un soţ şi un copil care mă iubesc şi pot spune că de ei depinde viaţa mea. Familia este cea mai importantă! Mă simt împlinită din toate punctele de vedere, iar acest „handicap” sau „dezavantaj” cum îl consideră multă lume, nu mă împiedică să fac ceea ce-mi doresc.

Eduard I. - deficient de auz, premiant la concursul naţional de matematică

Eu sunt Eduard I. Prietenii îmi spun Edi. Am 13 ani și sunt în clasa a VII-a la Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Auz ”Sfânta Maria”. Nu am frați, iar părinții mei sunt și ei deficienți de auz.

Îmi place la școală. Îmi plac sportul, desenul și matematica. Anul acesta am participat la Concursul Național pentru Deficienți de Auz de la Focșani unde am câștigat locul II la matematică.

În timpul liber joc fotbal și mă joc pe calculator. Nu știu ce voi face în viitor, dar am timp să mă hotărăsc. Așa mă văd eu peste câțiva ani:

Cătălin M. - deficient de auz, viitor artist grafic

Sunt Cătălin M. Am 15 ani și sunt în clasa a VIII-a. Nu aud deloc, dar mă bucur de copilărie ca toți copiii de vârsta mea. Îmi place să mă plimb, îmi plac oamenii, îmi place să citesc. De multe ori visez că sunt pe scenă, că fac lumea să se bucure, că primesc aplauze. De acolo, de pe scenă, totul este frumos. Știu că sunt timid, dar în visul meu sunt curajos.

Părinții mei aud. Sora mea aude puțin. Cu ea comunic mai mult. În general, nu avem nevoie de cuvinte. Îmi place mult să desenez. Mai mult în creion. Îmi plac culorile, dar în creion parcă spun mai multe. Și anul trecut și anul acesta la Concursul Național pentru Deficienți de Auz am luat locul I.

Îmi este greu să vorbesc despre mine. Mai ușor fac un desen.

Nuţi G. - deficientă de auz, profesor limba franceză

Motto: "Nu există idealuri prea înalte ci numai aripi prea scurte"
- Giovanni Papini

Din lumea tăcerii

Mi-am pierdut auzul în urmă cu mai bine de 18 ani din cauze necunoscute. M-am trezit într-o dimineață rece din februarie (la propriu și la figurat) fără unul din simțurile de bază. Lipsa auzului a însemnat atunci un fel de „cădere liberă", o cădere ce părea fără sfârșit. Diagnosticul sec și sumbru a confirmat cea mai crudă bănuială: că auzul meu era pierdut definitiv, că nu exista nici o "vindecare", iar eu trebuia să înțeleg asta cât mai repede.

Pragul psihologic a fost extrem de dificil de depășit, auzul căzuse brusc și iremediabil cu doar două săptămâni înainte de a implini 22 de ani. Și cât de repede poți accepta surditatea cand ești student în penultimul an la Limbi Străine şi ai în minte o mie de vise?

Când brusc te trezești într-o liniște dureroasă, când brusc apare o „barieră" de comunicare cu cei din jur, cu familia, cu prietenii… Cand cuvintele și sunetele trec pe lângă tine, când te trezești „prins" între două lumi…. cum să accepti asta?

Am înțeles după o vreme că tot ce puteam face era să accept situația și că viața, cu sau fără auz, presupune în permanență niște alegeri personale; căci aveam totuși de ales: să cad pradă disperării sau să merg mai departe. Am mers mai departe… și le-am dat drumul vechilor vise, nu mi se mai potriveau; iar în timp ce renunțam la ele am renunțat și la întrebarea „De ce mi s-a întâmplat mie?"

De ce nu mie? Acceptarea a fost primul pas… apoi au urmat învățarea, adaptarea la lumea fară sunet, atenția sporită la tot ce mă înconjoară.

Nu e ușor să înveți citirea de pe buze, nu e ușor să înveți să fii atent la expresiile faciale, la vibrații, la senzații… dar nici imposibil nu e!

M-am adaptat încetul cu încetul la lumea tăcerii, am întâlnit oameni minunați, cu sau fără deficienţe de auz, nici nu mai are importanță acest aspect.

Nu mă consider altfel acum; sunt doar eu, cea dintotdeauna…. surditatea m-a învățat să nu judec, să accept lucruri pe care nu le acceptam înainte și să am compasiune.

Și dacă atunci, am lăsat vechile vise să zboare, în timp, în suflet, s-au născut altele mai frumoase. Poate că totul se întâmplă cu un scop, poate că locul meu era langă niște copii minunați, speciali, în sensul cel mai bun și cel mai frumos și nu aveam cum să aflu asta pe altă cale. Nu sunt o minte închisă, nu sunt un suflet trist. Acum știu să vad dincolo de aparențe.
În fond, de ce să nu mi se întâmple mie? Sunt recunoscătoare că am avut cândva auz și știu ce este muzica, știu cum susură o apă, știu sunetul ploii pe streașina unei case, știu cum scârțâie zăpada sub pași… dar în egală măsură sunt recunoscătoare Celui de Sus pentru ce am devenit și ce am azi în suflet!

Cătălin N. - nevăzător, doctor în istorie

Salut!

Numele meu este Cătălin și sunt Doctor în Istorie. Prietenii îmi spun Căti.

M-am născut la Caransebeș, însă copilăria am petrecut-o la Craiova și Băile Herculane. Am absolvit școala gimnazială la Constanța, liceul la București, iar facultatea și masterul la Constanța. Întotdeauna am fost pasionat de istorie, iar în clasa a VIII-a am decis să devin profesor. Astfel, am revenit în București în 2008, în calitate de cadru didactic, chiar la liceul la care am absolvit. Mi-am continuat studiile, urmând cursurile Școlii Doctorale de Istorie, iar obținerea titlului de Doctor în Istorie mi-a permis echivalarea gradului didactic I în învățământul preuniversitar.

Când nu mă aflu la catedră, mă bucur de viață ca orice om de 32 de ani. Sunt optimist și jovial din fire, iar simțul umorului îmi oferă plăcerea de a răspândi bucurie printre cei din jur. Lectura este un hobby evident, însă sunt totodată pasionat de călătorii și voluntariat. Îmi place să descopăr și să învăț lucruri noi, pe care să le duc apoi la un nivel superior. Am avut șansa să cunosc oameni deosebiți, m-am implicat în diverse proiecte ale școlii, dar și pentru persoanele cu dizabilități.
Din cauza (sau poate datorită) deficienței mele de vedere, a trebuit să învăț să mă descurc singur, lucru care m-a ajutat foarte mult mai târziu. Astfel, am devenit mai puternic cu fiecare etapă și am răspuns tot timpul unei noi provocări!

Alex C. - nevăzător, student la Matematică-Informatică

Buna!

Eu sunt Alex şi sunt pasionat de limbajul computerelor.

Am 21 de ani, student în anul II la Informatică, Facultatea de Matematică şi Informatică, Universitatea Bucureşti.

Îmi place mult programarea, vreau să înțeleg cât mai multe limbaje și atunci când am ocazia, testez diverse dispozitive tehnologice alături de partea lor software.

Altfel, sunt la fel de pasionat de timpul liber ca oricine. Sunt activ, sociabil, mereu în căutare de prieteni şi nerăbdător să încerc lucruri noi. Ȋmi place să joc fotbal cu prietenii, să merg cu rolele, să citesc romane de acţiune şi să merg la teatru.

M-am născut cu handicap vizual, însă acest lucru nu mă opreşte să-mi continui studiile, cu ajutor minim din partea celorlalţi. Sau să fac atâtea lucruri care-mi plac.

Adriana B. - nevăzătoare, doctor în filologie

Sunt Adriana şi am o viaţă perfectă. Aşa ar putea începe povestea mea.

O poveste frumoasă cu persoane sincere, momente minunate, călătorii îndrăzneţe, prieteni dragi şi o familie perfectă care m-a încurajat, dar care m-a şi certat când a fost cazul, care mi-a spus poveşti cu oameni, flori, culori şi tot ce mă înconjoară şi care m-a stimulat la fiecare pas să îmi depăşesc limitele.

Dacă mi-ar cere cineva să îmi definesc viaţa printr-un singur cuvânt, acela ar fi lecţie. Am început să învăţ de foarte mică şi am senzaţia că sunt departe de a fi terminat. Cu toate acestea, nu mi-am dorit să fiu profesoară şi nici astronaut şi nici doctoriţă. Am vrut să fiu slugă şi mai apoi „doamna care prezintă vremea”. Se pare că nu am fost în stare să îmi îndeplinesc ţelul de vreme ce am ajuns bibliotecară; ba mai mult, bibliotecară şefă.

Despre copilăria mea aş putea povesti oricât căci de idei de joacă nu duceam lipsă şi nici de prieteni cu care să le pun în aplicare. Nu m-am jucat diferit, m-am ascuns, m-am cocoţat, am alergat, am mers în drumeţii pe munte şi am învăţat să înot, am schiat, am patinat şi m-am dat cu tiroliana.

Şcoala şi liceul le-am urmat în Constanţa, iar colegii m-au acceptat rapid, cu tot cu maşina cea gălăgioasă cu care scriam în alfabet Braille. Şi profesorii m-au acceptat rapid cu toate că, la început, se purtau cu mine de parcă aş fi fost un obiect din sticlă. Însă după ce au înţeles că nu mă sparg, ci dimpotrivă, sunt chiar rezistentă la şoc, m-au inclus în activităţile lor cerându-mi să îndeplinesc aceleaşi sarcini pe care le îndeplineau şi colegii mei. Ba mai mult, unii dintre ei au reuşit chiar să înveţe alfabetul Braille şi îmi verificau singuri temele sau testele (celorlalţi le citeam eu). Totul s-a întâmplat atât de firesc, iar eu nu m-am simţit nici diferită, nici tratată preferenţial.

Anii de şcoală, deşi au fost frumoşi, nu au fost deloc uşori. Nu aveam manuale speciale, iar părinţii erau nevoiţi să îmi dicteze în fiecare seară lecţiile în continuare ca eu să pot ţine a doua zi pasul cu colegii de clasă. Tot ei îmi citeau, până adormeau la propriu, cărţile din bibliografia şcolară.

Şi pentru că am fost învăţată să nu îmi impun limite, mi-am dorit şi eu, ca majoritatea colegilor mei, la facultate în Bucureşti. În Bucureşti am avut de înfruntat alte provocări. Acum nu mai aveam nevoie de mama care să îmi citească pentru că apăruseră tehnologiile de acces (computer dotat cu cititor de ecran) pe care le dominam. Dar nu mai avea cine să calce, să îmi facă mâncare şi curat. Atunci mi-am dat seama că visul meu din copilărie de a deveni slugă este pe cale să se împlinească, prin urmare mi-am regândit imediat strategia.

Am urmat în paralel cursurile Universităţii din Bucureşti, Facultatea de Litere, departamentul Comunicare Socială şi Relaţii Publice şi cursurile Secţiei Ştiinţele Informării şi Documentării. Între timp, m-am angajat la Biblioteca Naţională a României în departamentul Cercetare-Dezvoltare unde coordonam o revistă în care publicau studenţii, masteranzii, doctoranzii şi specialiştii în domeniul ştiinţelor informării, realizam studii şi cercetări pe diferite teme de interes pentru biblioteci, coordonam diferite evenimente ştiinţifice şi profesionale, participam la conferinţe, colaboram cu alte instituţii din ţară şi străinătate în diferite proiecte comune, realizam rapoarte şi planuri de activitate ale instituţiei etc. Era o activitate dinamică şi începuse să îmi placă.

Mi-am dat seama atunci că îmi doresc să cresc în acest domeniu, aşa că am urmat cursurile masteratului Gestionarea Informaţiei în Societatea Contemporană în cadrul Universităţii din Bucureşti şi apoi Şcoala Doctorală de Litere la aceeaşi universitate.

Pentru că am considerat că sunt în măsură să scriu o teză de doctorat pe această temă, titlul tezei mele a fost „Accesibilizarea informaţiei - imperativ al societăţii cunoaşterii. Servicii de bibliotecă destinate persoanelor cu deficienţe de vedere”. Probabil că perioada doctoratului a fost definitorie în formarea mea profesională. În primul rând pentru că am avut şansa să beneficiez de un stagiu de cercetare la Universitatea din Barcelona unde am putut testa practic toate tehnologiile şi teoriile pe care le enunţam în teză, Spania fiind una dintre cele mai dezvoltate ţări din lume din punctul de vedere al accesibilizării spaţiilor şi a informaţiei pentru persoane cu deficienţe de vedere.

După finalizarea tezei şi obţinerea titlului de doctor, m-am simţit responsabilă să aplic şi la noi măcar o parte din ceea ce enunţasem în lucrarea de doctorat, dată fiind poziţia mea la Biblioteca Naţională. Fundaţia Orange a făcut acest lucru posibil, susţinând financiar proiectul Dream (Digital Resources - easy to access and manage) prin intermediul căruia persoanele nevăzătoare sau cu deficienţe de vedere pot consulta orice document din colecţia curentă a Bibliotecii. Celor ce nu puteau ajunge la Bibliotecă, le erau trimise cărţile scanate prin e-mail.

Totodată, bibliotecile din reţeaua naţională de biblioteci au fost încurajate să îşi deschidă porţile şi utilizatorilor cu dizabilităţi vizuale. Şi pentru că îmi doresc ca persoanele nevăzătoare, in special cei tineri, elevi sau studenţi, să nu treacă prin ce am trecut eu (nopţi nedormite scanând sau scriind diferite documente), vom realiza la Biblioteca Naţională cea mai mare bibliotecă digitală pentru nevăzători ce va cuprinde toate proiectele de biblioteci digitale pentru nevăzători realizate la nivel local. Dezvoltarea acestei biblioteci va fi posibilă tot cu sprijinul Fundaţiei Orange care a fost alături de Biblioteca Naţională încă din momentul în care a decis să primească în spaţiile sale toţi cetăţenii, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate sau dizabilitate.

Acum coordonez diferite proiecte şi unul dintre serviciile cele mai importante ale Bibliotecii Naţionale, serviciul Dezvoltare Instituţională. Spuneam că am o viaţă perfectă. Dar pentru fiecare pas pe care l-am făcut în viaţa asta perfectă am învăţat şi am muncit mult; exagerat de mult, uneori până la epuizare şi, poate cel mai important, am întâlnit oameni care cred cu adevărat în abilităţile persoanelor cu dizabilităţi.

 

 

sus